Așa cum ești.

Am văzut puține filme în general (cu excepția unei perioade anume).

Acum mulți ani, mi-a picat în fața ochilor Bridget Jones’s diary. Cam de ziua mea, pe o vreme de toamnă târzie. Toamnă d-aia “cum se făcea pe vremuri”, când la sfârșit de octombrie ar fi putut să și ningă.

Mi-au rămas ochii lipiți de film de la început până la sfârșit că, deh! simțeam că semăn pe ici pe colo cu personajul principal.

✔️ mâncat emoțional

✔️ inconfortabilă în situații sociale

✔️ singură

✔️ groaznică la vorbit in public

✔️ talent de a spune sau face lucruri nepotrivite cu contextul

✔️ puteam deja să îmi dau doctoratul în modele de ornat salata boeuf de Crăciun
​

În filmul ăsta e o fază la un moment dat, în care tipul își adună curajul să își ceară scuze și să-i spună că o place. Iar replica asta: “I like you very much, just as you are” a venit pentru mine, ca din altă lume.

O poți vedea aici (cred că ar merita să o vezi, are mai mult farmec).

Nu îmi imaginam atunci că e posibil, că am putea fi plăcuți fix așa cum suntem. Ceea ce știam atunci era mai degrabă ce urma după virgulă. Îmi placi, dar… Ești ok, dar…

Mi-a mai venit puțin inima la loc când am văzut în secvențele următoare din film că și prietenii ei erau la fel de confuzi și contrariați. Nici ei nu păreau să fi întâlnit așa ceva, să fie plăcuți și acceptați așa cum sunt.

​

Mi-am amintit de faza asta din film când a povestit cineva la workshop-ul Art your way că pentru ea, asta fost prima experiență de grup în care nu a simțit că trebuie să fie altfel decât e.

A putut să respire, să fie ea. Pur și simplu.

​

La vremea la care am văzut filmul n-aveam idee ce înseamnă acceptarea și care-i faza cu ea. Aveam senzația că atenția mea trebuie să stea permanent pe ceea ce urmează după virgulă, să îmbunătățesc lucrurile alea.

Acum pentru mine starea de acceptare e ca o stație de încărcare. E un spațiu în care am libertatea de a mă uita la mine cu sinceritate, fără judecată. E zona din care pot să-mi văd părțile bune, să mi le privesc pe cele mai puțin bune și să fiu ok cu toate.

E zona fără presiune, cu înțelegere. E gura de aer de care am nevoie ca să-mi încarc bateriile.

O pauză de la lupta aia constantă din minte cu nu-s suficient de…Ca să pot merge mai departe după aia, cu curaj spre ceea ce îmi doresc.

​

Știu că sunt rare momentele de genul, așa că le prețuiesc atunci când mi se întâmplă și fac tot posibilul să le construiesc la rândul meu, în sesiunile de lucru, în workshop-uri, cu oamenii din jur.

Tu când ai simțit ultima dată că poți fi tu, 100% în largul tău cu cei din jur? Ce făcea parte din contextul respectiv, ce lipsea?

Dă-mi un semn, mi-ar plăcea să știu cum a arătat pentru tine momentul și cum te-a ajutat.

​