I’m still…searching.

Caut…
Sunt un fel de Google, am un motoraș de căutare pe care-l folosesc ca să-mi iau atenția de la ce mă doare.

Caut, iar asta îmi ocupă timpul și energia pe care le-aș putea depune în a accepta de fapt că ce vreau eu, nu se găsește acolo.
Și de ce tot caut? Pentru că oricât de obositor și dezamăgitor ar fi, să caut e mai ușor decât să accept.
E mai ușor să-mi spun că eu am vrut. Am căutat, dar n-am găsit.

Am dat la un moment dat într-o carte de o povestioară despre cineva care și-a pierdut cheile de la casă, pe o parte a străzii unde era întuneric și s-a apucat să le caute cu disperare pe partea cealaltă, pentru că acolo era lumină.

Îmi mai amintesc din când în când de asta, atunci când îmi mai dau seama că iar încep să caut la lumină, lucruri care au nevoie de întuneric, să fie văzute.

Tu ce anume cauți în contexte nepotrivite? Ce-ți dorești de la oameni care nu-ți pot da ce ai nevoie?

Poate cauți de la jobul în care ești, ceva ce n-ai cum să primești. Nu pentru că nu ai merita, ci pentru că firma nu are cum să-ți ofere asta.
Poate cauți să te conectezi cu prietenii și colegii, când e clar că ei sunt ”conectați” doar la social media.
Poate cauți încrederea că poți pune ideea aia de proiect în practică, dar o cauți făcând alte lucruri mici, care n-au legătură.
Poate sensul e ce-ți lipsește și îl cauți făcând multe multe chestii care nu înseamnă mai nimic pentru tine, dar care îți țin fiecare minut ocupat.
Poate vrei să alergi un maraton și te antrenezi în fiecare zi, înotând.

Poate cauți curajul de a face schimbarea aia pe care o tot amâni.

Sunt șanse mari să-ți descoperi curajul la un workshop Art your way. Spun doar așa, în caz că vrei să-l cauți unde chiar sunt șanse să-l găsești.