Ceață. Interior-exterior

Urăsc ceața.

Nici măcar n-o fac cu pasiune. E o antipatie d-aia fără vlagă, un fel de “nu mai suport” spus la sfârșitul unei zile obositoare.

Mi-am dat seama de asta azi. Am văzut cinci minute soarele, după nu știu câte zile de ceață.

E afurisită și parșivă, se strecoară așa neanunțată.

Îmi văd și eu de treabă, stau ca omul “doar două minute” pe Instagram și când ridic ochii, o văd adunată grămadă în jur.

E ca și cum aș fi căzut într-un pahar cu lapte, iar cineva decide că e o idee bună să-l amestece. Oriunde mă uit, numai nuanțe de gri. Se încurcă lucrurile între ele. Străzile seamănă unele cu altele, clădirile la fel. Nu e clar unde începe și unde se termină ceva.

O hoață de lumină, asta e ceața.

Mai tare decât ceața de afară o urăsc pe aia din minte. Iar in perioada asta, am fost una cu vremea. N-a mai fost clar unde se termina ceața de afară și unde începea cea dinăuntru.

Ca la spălătoria auto – faceți vă rog interior-exterior. Gri pe gri.

Nu e ca la ploaie sau ninsoare, să mă pregătesc pentru vreme nașpa. Teoretic nu-mi face nimic ceața. Nu mă udă, nu mă îngheață, da’ sincer prefer o vreme nasoală.

Dau la schimb o săptămână de ceață pe trei zile de viscol. Dacă tot mă lupt cu ceva și vreau să-mi fie clar cu ce, ca să-mi pregătesc armele.

​

Știi de ce am scris povestea asta? Că n-am știut cum să-ți spun din prima că de fapt că n-am mai avut claritate și că am schimbat câte ceva la ce pregătesc.

Puteam s-o zic din prima? Poate.

Am zis-o? Nu, că am eu senzația că măcar o dată ai rămas și tu cu mintea-n ceață și ai idee cam cum e pe acolo. Am spus-o și pentru că nu vreau să crezi că de pe partea mea de tastatură sunt numai floricele și steluțe.

​I’m only human after all…